Incercam sa-mi incheg viata in cuvinte. Imi priveam palmele, tresarind de neastampar, ca o icoana veche si uitata. Ma dureau pleoapele in incercarea de a sopti si visul meu de fericire se indeparta tot mai mult, ratacind printre aleile cu crini. Se alintau amintiri pe vantul ce colinda sinistru zgomotul frunzelor uitate in trecut. De teama, nu indrazneam sa privesc noaptea cu farmecele ei si totusi, fara sa breau, lumina ce mi se ratacise bezmetica prin plete imi deschise ochii.
Tintuita in noapte, priveam albastrul indepartat al cerului, care imi fura privirea omului drag, singurul ce-mi putea elibera sufletul cu gestul de orizont al vorbelor sale.
Recile cuvinte ale intunericului se topeau acum in zarea adanca a poeziilor eminesciene, ce uneori, imi schitau cate un zambet. Inchideam ochii si incepeam sa hoinaresc, troienita de clipe prin locurile cele mai dragi amintirii mele, acolo unde, cu mainile inclestate si cu sufletul in ochi, descoperisem lumina. Canta amintirea fetitei cu parul strans in basmaua norilor, ce pornise sa culeaga florile dorintei ei. Un vis timid, incredintat in soapte, stelei de easupra livezii ce strivise intre gene o lacrima veche.
Mi-am dat seama atunci ca uitasem in tainica lucire a stelelor toate zambetele, copilariile, cuvintele toamnei si umila mea fericire. Si totusi..
" Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost
De-mi tin la el urechea-si rad de cate-ascult
Ca de dureri straine?...
Parc-am murit demult... "
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu